Rinichiul este organul țintă central al sistemului renină-hipertensinei. Hipertensina endogenă participă la reglarea hemodinamicii renale, a metabolismului hidro-electroliților și a funcției de filtrare glomerulară. Prin modularea precisă a căii RAAS,injecție cu angiotensinăpoate îmbunătăți condițiile patologice renale și poate proteja funcția renală. Este utilizat în principal în tratamentul bolilor renale, cum ar fi complicațiile postoperatorii ale bolii renale polichistice ereditare și sepsis-leziunea renală acută asociată și demonstrează avantaje unice în special la pacienții cu hipotensiune arterială refractară complicată cu disfuncție renală.

1.1 Tratamentul hipotensiunii refractare după o intervenție chirurgicală ereditară a bolii polichistice renale

Boala polichistică renală autosomal recesiv (ARPKD) este o afecțiune renală chistică ereditară rară. În cazurile severe, mărirea masivă a rinichilor bilaterali comprimă cavitățile toracice și abdominale, necesitând nefrectomie bilaterală pentru ameliorarea simptomelor.

Hipotensiunea arterială postoperatorie este o complicație severă frecventă la copii și adolescenți, în special la sugarii anefrici, unde vasopresoarele tradiționale produc adesea rezultate nesatisfăcătoare. Ca un vasoconstrictor puternic, produsul activează receptorul AT1 pe endoteliul vascular, constrângând arteriolele sistemice și crescând rezistența vasculară, crescând astfel rapid presiunea arterială medie (MAP).

1.2 Terapie adjuvantă pentru sepsis-leziunea renală acută asociată

Leziunea renală acută asociată-sepsisului (SA-AKI) este o complicație frecventă la pacienții în stare critică. Mecanismul său patologic de bază este răspunsul inflamator sistemic indus de sepsis, care duce la vasodilatație renală și hipoperfuzie, urmate de scăderea funcției de filtrare glomerulară. Produsul îmbunătățește hemodinamica renală prin constrângerea vaselor de sânge renale și prin creșterea presiunii de perfuzie glomerulară, în timp ce inhibă răspunsul inflamator sistemic, atenuează afectarea țesutului renal și ajută la restabilirea funcției renale.

Baza patologică de bază a infarctului miocardic și a bolii coronariene este ateroscleroza coronariană, stenoza vasculară sau ocluzia, care duc la ischemie și hipoxie miocardică, leziuni miocardice și chiar necroză. Prin mecanisme care includ anti-inflamația, inhibarea apoptozei cardiomiocitelor și îmbunătățirea remodelării miocardice,injecție cu angiotensinăjoacă un rol vital în tratamentul de fază-acută al infarctului miocardic și în prevenirea secundară a bolii coronariene, reducând riscul de evenimente cardiovasculare pe termen lung-și îmbunătățind prognosticul.

2.1 Tratamentul de fază acută-infarctului miocardic acut

În urma infarctului miocardic acut (IMA), ischemia miocardică și hipoxia declanșează un răspuns inflamator sever, apoptoza cardiomiocitelor și fibroză miocardică, ducând la afectarea funcției cardiace. Perfuzia intravenoasă continuă de injecție cu hipertensină IV inhibă semnificativ secreția de factori inflamatori (de exemplu, TNF{3}}, IL-1), reduce apoptoza cardiomiocitelor, îmbunătățește funcția mitocondrială și atenuează stresul oxidativ și deteriorarea ADN-ului în cardiomiocite, reducând astfel dimensiunea infarctului și păstrând funcția miocardică.

2.2 Prevenirea secundară a bolii coronariene

Scopul principal al prevenției secundare a bolii coronariene este de a reduce riscul de evenimente cardiovasculare, cum ar fi infarctul miocardic recurent, insuficiența cardiacă și moartea subită cardiacă. Prin reglarea căii RAAS, produsul inhibă proliferarea celulelor musculare netede vasculare, reduce formarea plăcii aterosclerotice, îmbunătățește funcția endotelială și atenuează răspunsul inflamator, încetinind astfel progresia bolii coronariene și scăzând riscul-de evenimente cardiovasculare pe termen lung.

I. Explorarea inițială (1898–1934)

Descoperirea angiotensinei a apărut în urma cercetărilor privind relația dintre rinichi și tensiunea arterială. În 1898, fiziologii finlandezi Tigerstedt și asistentul său Bergman de la Institutul Karolinska au injectat pentru prima dată extracte de rinichi la iepuri și au observat o creștere semnificativă a presiunii vasculare arteriale. Ei au numit această substanță renală presară „renină”, stabilind o legătură inițială între rinichi și reglarea presiunii vasculare, deși mecanismul reninei și a produselor sale din aval au rămas neclare.

Cercetările au progresat lent timp de zeci de ani până în 1934, când patologul Harry Goldblatt a stabilit cu succes un model experimental de animale hipertensive prin prindere a arterei renale a câinilor, confirmând că ischemia renală induce hipertensiune arterială susținută și sugerând că rinichiul secretă o substanță presoră circulantă, punând o bază experimentală critică pentru descoperirea ulterioară a hipertensinei.

II. Descoperire cheie (1939)

În 1939, două echipe de cercetare independente au realizat progrese simultane. Condusă de Eduardo Braun Menéndez de la Universitatea din Buenos Aires, o echipă a folosit modelul lui Goldblatt pentru a izola o substanță plasmatică presoră din sângele venos al rinichilor ischemici, numindu-l „hipertensină” și verificând-o ca fiind produsul unei reacții enzimatice dintre renină și un substrat plasmatic. În același timp, o echipă condusă de Irving H. Page de la Eli Lilly Laboratories din Indianapolis a descoperit accidental că renina reacționează cu plasma pentru a produce un vasoconstrictor puternic în timpul purificării reninei, numindu-l „angiotonină”. În 1943, au confirmat natura enzimatică a acestei reacții și au desemnat substratul plasmatic drept substrat al reninei.

III. Nomenclatură unificată și elucidare sistematică (1958 și mai departe)

Întrucât cele două echipe identificaseră aceeași substanță sub denumiri diferite, Eduardo Braun Menéndez și Irving H. Page au ajuns la un acord la o conferință de la Universitatea din Michigan în 1958, unificând termenii „hipertensină” și „angiotonină” în „hipertensină”, stabilindu-i oficial numele oficial. Ulterior, oamenii de știință au izolat diferite subtipuri de hipertensine, au clarificat calea sa sintetică și au perfecționat treptat mecanismul de reglare al sistemului renină-hipertensinei, oferind ținte clare pentru dezvoltarea ulterioară a medicamentelor și conducând inovații în tratamentul hipertensiunii, insuficienței cardiace și a bolilor asociate.